Istoric

Se consideră că învăţământul superior românesc de energetică a început, în cadrul celui electrotehnic, înainte de primul război mondial, în anul 1913, atunci când, ţinându-se seama de evoluţia economică a României, s-a apreciat că este necesară extinderea învăţământului universitar către aplicaţii şi a fost înfiinţată Şcoala de electricieni. Aceasta a fost transformată ulterior în Institutul electrotehnic pe lângă Universitatea din Bucureşti şi cea din Iaşi.

Un alt reper istoric îl constituie anul 1920, când prof. Nicolae Vasilescu-Karpen, numit director al Şcoalei Naţionale de Poduri şi Şosele, elaborează proiectul de transformarea a acesteia în Şcoala Politehnică din Bucureşti. Decretul lege este promulgat de regele Ferdinand la 10 iunie 1921. La data înfiinţării, Şcoala Politehnică din Bucureşti era organizată în 4 secţiuni: Construcţii, Electromecanică, Mine şi Industrială.

În perioada care urmează acestui eveniment, domeniul electroenergetic este puternic impulsionat în România. În anul 1921, ing. Dimitrie Leonida publică, în numărul special 4-5 al revistei Buletin IRE, un amplu studiu privind “electrificarea României” fiind o primă propunere de plan pentru electrificarea ţării noastre. Analizând vizionar posibilităţile de dezvoltare a industriei româneşti din acea perioadă, în special a celei metalurgice şi chimice, precum şi de necesitatea electrificării căilor ferate, Dimitrie Leonida propune realizarea unor centrale electrice şi a unei reţele de interconexiune (numită de el “reţea de supratensiune”) cu tensiunea de 120 kV, compusă dintr-o axă nord-sud şi două axe est-vest şi o alta cu tensiunea de 70 kV. Este remarcabil faptul că într-un moment când în România cea mai ridicată tensiune de transfer a energiei electrice era de 25 kV pentru o reţea care însuma câteva zeci de kilometri de linie, Dimitrie Leonida propune realizarea unui sistem electroenergetic naţional care să funcţioneze la cele mai ridicate tensiuni folosite pe plan mondial, care ar fi putut satisface dezvoltarea ţării pe termen mediu.

Anul 1924 reprezintă un an de reper în dezvoltarea industriei energetice. În acel an are loc, la Londra, prima Conferinţă Mondială a Energiei, la care s-a hotărât înfiinţarea organizaţiei care este denumită astăzi Consiliul Mondial al Energiei. România a fost membru fondator al acestuia.

În acelaşi an, în România a fost aprobată lege a energiei cu prevederi moderne care a impulsionat dezvoltarea sectorului energetic, dar şi a economiei româneşti.

La sfârşitul celui de al doilea război mondial, Şcoala Politehnică din Bucureşti funcţiona cu şapte facultăţi: Construcţii, Electromecanică, Mine şi Metalurgie, Silvicultură, Chimie industrială, Agronomie, Arhitectură. Reforma învăţământului, realizată prin legea din 3 august 1948, o transformă în Institutul Politehnic din Bucureşti (IPB) cu patru facultăţi: Chimie industrială, Electrotehnică, Mecanică, Textile. Este pentru prima dată în istoria universităţii POLITEHNICA din Bucureşti când ramura electroenergetică şi electrotehnică, devenită – între timp - o componentă importantă a industriei româneşti, are o facultate dedicată. La data înfiinţării, facultatea de Electrotehnică avea trei grupe de specializare: Maşini şi aparate electrice, Producţia şi distribuţia energiei electrice, Electronică şi telecomunicaţii. Remarcăm faptul că, în structura facultăţii, apare – în mod explicit – noua specializare de electroenergetică.

În baza rezoluţiei Senatului din noiembrie 1992, Institutul Politehnic din Bucureşti (IPB) devine Universitatea POLITEHNICA din Bucureşti (UPB).

În anul 1950, specializarea Producţia şi distribuţia energiei electrice se desprinde administrativ de facultatea de Electrotehnică şi devine facultatea de Energetică structurată pe trei secţii: Electroenergetică, Hidroenergetică, Termoenergetică.

În anul 1957 facultăţile de Electrotehnică şi de Energetică fuzionează devenind facultatea de Electrotehnică şi Energetică. Cele două facultăţi se vor separa după trei ani. În anul 1986, cele două se reunesc şi se separă din nou patru ani mai târziu.

În cadrul facultăţii de Energetică, în anul 1962, se înfiinţează specializarea de Automatică. Peste patru ani, aceasta se transformă în facultatea de Automatică, denumită ulterior Automatică şi calculatoare.

Actuala catedră de Sisteme electroenergetice a Universităţii POLITEHNICA din Bucureşti a luat fiinţă, în anul 1950, ca rezultat al organizării facultăţii de Energetică. La momentul înfiinţării, ea se numea catedra de Centrale şi reţele electrice şi era condusă de prof. Constantin DINCULESCU. Catedra era alcătuită, iniţial, din colectivele de Reţele electrice şi Centrale electrice, la care, ulterior, s-a adăugat şi colectivul de Automatizări. În anul 1966, primele două colective formează catedrele de Reţele electrice, respectiv Centrale electrice, iar cel de al treilea colectiv trece la facultatea cu acelaşi nume, nou înfinţată.

De la înfiinţare până în anul 1971, catedra de Reţele electrice a fost condusă de către academician profesor inginer Martin BERCOVICI până la decesul Domniei Sale şi, în continuare, până în anul 1984 de către profesor doctor inginer Gleb DRĂGAN, membru al Academiei Române. În anul 1984 are loc unificarea cu catedra de Centrale electrice, catedra unică reluând denumirea iniţială Centrale şi Reţele electrice, şeful noii catedre fiind prof.dr.ing. Gheorghe CARABOGDAN. În cadrul acesteia, în domeniul electroenergetic, se formează două colective: Tehnica tensiunilor înalte sub conducerea prof. dr. ing. Dorin CRISTESCU şi Reţele electrice şi utilizarea energiei electrice sub conducerea prof. dr. ing. Gheorghe IACOBESCU.

La începutul anului 1990, are loc, din nou, separarea catedrei de Centrale şi reţele electrice în catedrele menţionate. Cu această ocazie, catedra de Reţele electrice îşi schimbă denumirea în catedra de Electroenergetică, şef de catedră fiind prof. dr. ing. Dorin CRISTESCU. În cadrul restructurărilor generate la nivelul învăţământului universitar din Uniunea Europeană prin procesul Bologna, începând cu anul 2005 denumirea catedrei este Sisteme electroenergetice.

În perioada care a urmat evenimentelor din 1989, Catedra a fost condusă de:

• prof. dr. ing. Dorin CRISTESCU (1990 – 1992; 1996 – 1998; 2000 – 2004)

• prof. dr. ing. Theodor MICLESCU (1992 – 1996)

• prof. dr. ing. Sorin HURDUBEŢIU (1998 – 2000)

• prof. dr. ing. Mircea EREMIA (2004 – 2008)

• prof. dr. ing. Constantin BULAC (2008 – 2012; 2016 - 2020)

• prof. dr. ing. Ion TRIȘTIU (2012 – 2016)

• prof. dr. ing. Virgil DUMBRAVĂ (2020 – prezent)